Live life to the full

Nu mai vreau neliniste si nici durere de masea. Nu mai vreau ochi tristi si neexpresivi. Si la fel de bine nu mai vreau nici zile mult prea pline cu nimicuri si nopti prea goale. Nu mai vreau raceala picaturilor de ploaie, nici soapte pierdute printre ele. Nu mai vreau sa fiu in capcana prezentului cu un pas in trecut si unul spre viitor. Vreau sa aud zumzetul albinelor in florile de salcam…vreau sa vad roua diminetii pe petalele catifelate ale trandafirilor. Vreau sa simt intepatura ghimpilor,pentru a-mi demonstra ca sunt vie.
Vreau o bucatzica de cer deasupra mea, o raza de soare sa ma incalzeasca, o stea sa-mi lumineze calea, o adiere de vant sa se joace in parul meu, o randunica sa-mi ciripeasca la ureche, un izvor care sa-mi potoleasca setea. Vreau aripi strasnice sa ma poarte deasupra norilor pentru a scapa de teama.
Vreau sa ma fac mare! Vreau sa gasesc primavara! Si vreau sa stiu unde este prezentul meu. Vreau sa aud glasul timid al inimii.

   Soapte - Celia

Asa cum la ortodocsi este Vinerea Mare (Vinerea Patimilor) acelasi lucru este valabil si pentru catolici (crestini).
Termenul processione (pro = avanti, cedere =camminare) inseamna ‘a merge impreuna inainte’. In seara din Vinerea Sfanta credinciosii poarta pe umeri statuia Lui Isus rastignit urmata de statuia Maicii Domnului.
Pozele de mai jos le-am facut ieri seara in timpul procesiunii.

Adevarul e ca mi se facea ‘pielea de gaina’ vazand o asa multime de oameni trecand pe strada fffff ingusta. Am vazut si anul trecut dar de fiecare data ma impresioneaza ca si cum as vedea pentru prima data. Sa mai auzi si rugaciunile spuse in cor si statuia lui Isus rastignit la cativa centimetri de tine, este imposibil sa nu fii miscat.
Asadar, sarbatoarea Sf. Pasti de maine sa aduca in inimile tuturor catolicilor caldura si pace.

Abba - I have a dream

Nu e cazul sa dau vina pe rationalismul Fecioarei de data asta. Oricate caracteristici ar fi comune pentru toti din aceeasi zodie, acum e doar problema sertarelor mele. Inchise prea devreme, sau si mai rau, unele din ele inchise goale. De exemplu…sertarul visurilor.
Incercand sa dau nastere unui simplu vis am observat ca nu reusesc. Ca nu pot merge in profunzime. Ceva ma blocheaza. Nu e vorba ca nu ma pot exprima aici, nu am retineri in privinta asta. E vorba de mine. E o bariera in interior. Atat timp cat generalizez e totul ok. Si sa scap “de-o grija” am spus repede  - “nu mai visez singura”.
Nu pot spune ca nu stiu ce vreau…nu e aici problema. Stiu, dar la suprafata. Cand vreau sa patrund in interiorul meu apar intrebarile si indeciziile. Sunt lucruri pornite din suflet, de asta sunt sigura, dar sunt generalizate, nu ajung pana la a spune…asta inseamna implinirea mea!
Prefer de mii de ori sa lupt pentru visul altcuiva in care m-as regasi pe bucati sau as ajunge sa mi-l insusesc; sa confund visul meu cu al altcuiva. Sa vad fericirea din acei ochi si asta sa fie fericirea mea.
M-am pierdut putin cate putin pe alte drumuri si acum…cu o floare nu se face primavara.
Mi-a ramas un crampei…fragil…nu as vrea sa-l distrug, dimpotriva, in jurul lui sper sa conturez tot universul meu.

Si acum explicatia. De ce atatea bancuri intr-o zi? Pentru ca de undeva trebuie sa incep sa pot iesi din starea asta aiurea. Nu prea mi-e indemana mie sa caut bancuri si nici nu le retin. Dar cel putin mai schimb atmosfera din creier, ca prea l-am coplesit cu o gramada de probleme mai mult sau mai putin importante.
Ajung sa ma obisnuiesc atat de mult cu o activitate incat, in momentul in care vreau sa fac altceva, sa fac o mica schimbare incepe sa apara teama de a nu izbuti. M-am cam uitat si daca-mi iau secunda bine meritata pentru mine..ce fac? O sufoc tot cu ingrijorari si nu e bine. Deci..relax!
Si cum ma relaxez? Citesc vreo gluma sa dau contur unui zambet, tac sa nu spun vreo aberatie ca am mintea in repaus si ma las purtata spre un vis plecat din realitate. Daca ma gandesc prea mult la realitate, iar ma coplesesc probleme omenirii si sacrificiile (nu cele care sunt facute pentru intreaga lume ci cele facute de fiecare pentru propria persoana).
Ca toata viata alergam de colo - colo si nu ne gasim locul in lumea asta. Si facem sacrificii! Pentru buna starea noastra, a copiilor, a copiilor copiilor si tot asa pana la ultima ramurica din marele arbor.
Ce-ti doresti? O casa! O vila mai bine zis. Cu muuulte camere. Sau hai, daca e prea mult ma multumesc si cu un apartament mobilat si utilat. De preferat ar fi sa dea norocul ala mare peste tine si sa te pricopsesti asa din senin. Si tot alergi. Cum sa fie de ajuns o casa? Si masina? Toata lumea are masina, trebuie sa ai si tu. Si iar alergi si faci alte sacrificii.
Deci mai bine visez, cine isi da seama ca am iesit din cursa?
Si nu visez la un apartament luxos, sau la BMW-ul lui Pavelescu ci visez la casa din "Alba ca zapada si cei sapte pitici" asa cum o vedeam pe diapozitive in copilarie. Cu niste camarute calduroase, simple, curate.
Probabil o sa continuu visul mai tarziu…acum…chiar am nevoie de putina odihna.

Fabrizio Moro - Pensa

Later:
Mult mai mi-a luat sa gasesc cateva fraze sa-mi pot continua visul. Am ramas la casa Albei ca zapada. Si nu as ezita sa o inlocuiesc cu coliba lui Darius (cel mic si scump)…hihiihihii. O sa-l rog sa-mi dea o fotografie sa vedeti cat de dragalasa este…si locul e superb! Ideea este ca-mi place simplitatea. Lucruri mici, dar semnificative. Sa simt caldura sufleteasca in fiecare coltisor. Sunt convinsa ca acolo unde sufletul este intreg, nimic nu e irealizibil. Asta-i asa…o mica parte dintr-un vis care o sa prinda contur treptat si…nu mai visez singura.
Non sméttere di sognare