Live life to the full

Gata a trecut si Craciunul. Am scapat de mesele pline si de monotonie. Nu vreau sa spun ca ma deprima sarbatorile dar, cand nu esti acolo unde ai vrea sa fii, cand simti ca peretii te strang ca-ntr-o menghina, ca masa e prea plina incat nici un ac nu l-ai putea gasi nu pot spune ca asta a fost Craciun fericit. Incepem sa semanam din ce in ce mai mult cu italienii - punem pe primul loc mancarea…ofof. Cum a fost, cum n-a fost, a trecut. Am fost cam plimbareata zilele astea, nici nu stiu cand a trecut timpul…mai mi-a ramas putin din vacanta… Gata, ajunge nota de azi, trec la film - Fetita din Jersey - A vrut sa aiba totul si a primit mai mult decat s-a asteptat. Ia sa vad eu cu ochii mei ( de parca nu as sti cum e sa ai mai mult decat te astepti…hihihi).
Sunt aproape dar atat de departe…

E Craciunul ?!!! Asa se pare…nu am simtit ca este sarbatoare azi. Am fost la parintii mei de aseara, am reusit sa le fac surpriza cum mi-am propus…s-au bucurat enorm! Am fost multumita ca am reusit sa pastrez secretul pana acum dar nu am simtit ceva deosebit. Lacrimi…lacrimi…iar eu lacrimi nu mai vreau sa vad nici pe fetzele lor, nici pe a mea. Nu reusesc sa-i conving in niciun fel ca nu mi-e greu in Italia, ca nu-mi lipseste nimic si ca nu este un sacrificiu pentru mine; acolo vreau sa fiu, iar de Buzau chiar nu mai simt ca m-ar lega ceva. Nu am de gand sa raman toata viata acolo (cel putin acum nu simt asta), dar nici in Buzau nu mai este locul meu. E posibil ca una din cauza indispozitiei mele sa fie durerea de stomac. Nu mai sunt obisnuita cu mancarurile romanesti, chiar daca nu am exagerat. Abia daca am gustat din toate si nu are rost sa le enumerez, presupun ca in fiecare casa a fost cam acelasi meniu. Nu-mi lipsesc pastele, Doamne fereste, dar si cand vad masa plina si mama ca incepe sa spuna…"hai ca de-asta nu ai mancat, hai, ia putin si din asta" si-mi umplea farfuria de parca as fi cat zece. Nu stiu de ce sunt atat de derutata si m-am saturat sa tot zambesc fals.
Cel mai frumos a fost cand am facut "sarmalutze" in pat cu tataia cum faceam in copilarie. Stii cum se fac? eeee…e retzeta speciala!
O prietena mi-a mai trimis si-un sms (dupa alt numar) si ma schimbasem la fatza cand am inceput sa-l citesc. Era cam asa: "Am o veste proasta pentru tine, nu am vrut sa-ti spun pana acum pentru ca stiu cum esti, o sa suferi si o sa te afecteze mult, dar pentru ca tin la tine ca la un prieten, m-am gandit ca e mai bine sa afli de la mine decat de la altii…nici nu stiu ce sa fac….sa-ti spun..? Sa nu-ti spun…? In orice caz e foarte grav, nici mie nu mi-a venit sa cred cand am aflat. Totusi odata si-odata tot trebuie sa afli adevarul. Mos Craciun nu exista! Ti-a fost frica?"
Adevarul e ca exista Mos Craciun! Si nu credeam ca ar fi fost ceva sa ma afecteze atat de tare, mai ales ca problemele mele pe anul acesta s-au incheiat in cea mai mare parte. Eram doar curioasa…
Craciunul e in inima ta!

Si uite asa suntem si-n Ajunul Craciunului.
Lui Mos Craciun nu i-am scris si acum e prea tarziu. Scrisorile de cativa ani sunt in desagul lui si am primit pana acum cu portia. Poate nu am stiut ce si cand sa cer.
Craciun obiectiv: bucuria din ochii copiilor cand gasesc sub brad masinutze, papusele sau alte jucarii si o cheltuiala in plus a parintilor, care in cele mai multe cazuri se resimte pentru cateva luni bune.
Ce inseamna Craciunul pentru mine? hmmm…l-am asteptat si eu de atatea ori cu nerabdare, m-am bucurat si eu de darurile de sub brad…Au fost si ani in care a fost o zi ca oricare si am profitat doar de-o zi libera sa ma odihnesc. In schimb de anul trecut cea mai mare bucurie este sa vad fetzele surprinse alor mei. Asa o sa fie si anul asta, ca deja s-a transformat in traditie. Cadouri…nu-mi doresc nimic material, tocmai de asta nu i-am scris Mosului. Anul acesta am primit in avans si mai mult decat as fi indraznit sa visez.
Tac! Si din tacere intelegi. Astept cu rabdare! Iar din rabdare apar cele mai bune solutii.
Craciun fericit!

P.S. Nu am linistea necesara pentru a scrie in alt mod sau pentru a dezvolta ideile. Si poate nici nu e momentul acum. Incerc sa iau lucrurile asa cum sunt si…tot inainte!

Viata chiar merita a fi traita, macar pentru a zbura o data cu avionul. Dar pana la avion……
Am plecat din Penne la 3 dimineata. Hopa! Nu azi…sambata! Am ajuns la Fiumicino pe la 6. Toate bune si frumoase…Corina si Gigi aveau zborul la 10.45 iar eu dupa-amiaza. Am avut timp destul sa ma obisnuiesc cu marimea aeroportului, cu multimea…Dar am avut ocazia sa fac chiar mai mult decat atat si anume sa vizitez Roma. Am plecat spre oras cu seful lui Gigi. Mai intai a trebuit sa-si cumpere un navigator satelitar sa inlesneasca traseul, nicidecum sa-l incurce mai rau, dar o data luat au inceput nervii. Mirificul aparat facea totul de capul lui. Cu chiu-cu vai ajungem in centrul Romei, ne oprim sa bem o cafea (dupa ce mai bausem deja vreo 3) apoi sa mergem sa vedem Piazza di Spagna. Ma uit la ceas…11.30!!! Cum imi place sa fiu punctuala a trebuit sa renunt la ideea de a mai vedea si altceva in afara de Coloseum. Facem cale intoarsa spre Fiumicino. Usor de spus…apelam iar la tehnologie si vrem sa stim drumul cel mai scurt pentru a ajunge la destinatie. Stiai ca drumul cel mai scurt e cel mai complicat? Stii cum e sa fii prins intr-un trafic infernal si sa simti ca nu reusesti sa ajungi nicaieri? Eu asa ma simteam. Vazusem atat de multe locuri superbe, nu aveam nici cel mai mic regret ca am plecat din aeroport si nu am stat sa mananc biscuitii altcuiva in sala de asteptare crezand ca sunt ai mei (stii povestea, nu?), dar numai gandul ca nu as ajunge la timp, ca as putea ramane in Italia de sarbatori, ma ingrozea. Nesomn, drum lung, atatea ganduri si emotii…si sa se termine cu un esec….era culmea. GPS-ul continua sa-si faca de cap, niciun indicator spre autostrada, parca ne invarteam in cerc. Abia la 12.50 dupa ce am intrebat vreo doua persoane am reusit sa mergem in linie dreapta. La 13.30 eram la Fiumicino!!! Fugutza de la un terminal la altul, nu mai vedeam nimic in jur. Ma informez la ce casa trebuie sa merg si nu mica mi-a fost uimirea cand am vazut o multime de oameni imbulzindu-se acolo. Dupa calculele mele, la 15.30 sigur nu terminam. Mai aveam eu teama de zbor? neah….nici nu ma mai gandeam la asta. Tot ce voiam era sa nu raman acolo si sa ma vad in avion. Au anuntat o intarziere de o ora a zborului. Dupa check-in am reusit sa ma linistesc (macar psihic). Pana la imbarcare mai era o ultima verificare a biletelor. Iar stai si asteapta…pe la 17 eram in avion…iar dupa vreun sfert de ora a inceput si el sa se miste. Mai intai usurel ca o carutza pana a intrat pe pista, apoi din ce in ce mai repede pana s-a desprins de pamant. Nu m-a tinut nimeni de mana, nici nu am facut pe mine de frica, nici punga nu mi-a trebuit. Stateam si-ntre 2 barbati, doar nu ma faceam de ras… Frica nici nu a mai avut timp sa apara, ca eram deja sus. Frumos! Superb! Pana cand a inceput sa se coboare. Simteam ca-mi bubuie capul. Auzeam voci in surdina, simteam cum un nod coboara din crestetul capului, in timpane, in gat, in stomac, pana in varful degetelor de la picioare. Pentru cateva minute am zis ca innebunesc. Dar am aterizat!!! Mult prea multe evenimente, senzatii si ce-o mai fi fost pentru o singura zi. O adevarata aventura.
Sunt in Buzau. Cum e aerul? Cum e lumea? Ce s-a schimbat? Ce caut aici? inca nu stiu exact. Dar e bine…Sunt unde am vrut sa fiu, sunt asa cum am vrut sa fiu.
Povestea din seara asta se apropie de final. E destul de…dimineatza (3.45) si m-am mai zbantuit si prin discoteca. Aaaaahhh!!!…o noua schimbare! Sunt neagra-albastruie!!! Asta cel putin se vede…dar nu e cea mai importanta, iar adevarul este dincolo de cuvinte..
(va urma)